Dacă ai curajul...

Dacă ai curajul, îţi recomand Cartea care mi-a schimbat viaţa în mod radical şi definitiv: "Cedrii sunători ai Rusiei", de Vladimir Nicolaevici Megre. Spun Cartea şi nu Cărţile, deoarece eu le văd ca pe o singură carte, compusă din nouă părţi:

  Anastasia (cartea întâi)

  Cedrii sunători ai Rusiei (cartea a doua)

  Spaţiul de Iubire (cartea a treia)

Creaţia (cartea a patra)

  Cine suntem noi? (cartea a cincea)

  Cartea Neamului (cartea a şasea)

  Energia Vieţii (cartea a şaptea)

  Noua Civilizaţie (cartea a opta, prima parte)

  Ritualurile Iubirii (cartea a opta, partea a doua)

  Anasta (cartea a zecea)

Pentru cei care o vor citi, această Carte va fi echivalentul "Pilulei Roşii". Nu puţini vor fi cei pentru care acest gest va rămâne fără urmări, în timp ce învăţăturile Anastasiei vor avea un efect similar unei pilule nedigerate. În acelaşi timp, pentru cei care percep deja că e ceva greşit în lumea-n care trăim, "Cedrii sunători ai Rusiei" s-ar putea revela a fi "Cartea-Cutremur". 

Că-ţi place sau nu ceea ce te înconjoară şi că simţi sau nu că nu prea mai e de ales, adică să te resemnezi, e o chestie... Alta este, însă, dacă devii conştient că alternativa există şi dacă ştii exact ce să faci ca să o afli. 

Pentru mine, să citesc "Cedrii sunători ai Rusiei" cu mintea şi cu inima a fost ca şi cum aş fi primit o viziune asupra Omenirii Adulte. Ca şi cum aş fi văzut (chiar şi doar pentru câteva clipe) Lumea-în-care-mi-ar-fi-plăcut-să-mă-fi-născut. Ba, mai mult, am întrezărit Lumea-în-care-îmi-doresc-ca-fii-noştri-să-crească. A fost ca un flash care mi-a rămas întipărit în inimă pe vecie. 

Dacă înainte îmi venea dificil să trăiesc la oraş, acum, după ce am citit "Cedrii sunători ai Rusiei", asta a devenit aproape imposibil! Zi de zi sunt constrânsă să compar imaginea clădirilor triste, îngrămădite una într-alta, zgomotul artificial al oraşului cu lumina şi cântul născute-mi în Suflet. 

Uneori îmi imaginez că toţi oamenii percep instinctiv că, aşa ca nişte grădini zoologice absurde, cu cimentul lor omniprezent, cu neîntreruptul vacarm al miilor de motoare, cu fumul care otrăveşte aerul, oraşele nu pot reprezenta ambientul de viaţă naturală a omului. Însă, precum animalele în captivitate, le este teamă să părăsească cuştile. Oamenii nu mai caută o cale de ieşire, deoarece sunt speriaţi de necunoscut. Sau poate, cine ştie, pentru că au uitat cu totul...

Eu nu am uitat! Am ştiut asta dintotdeauna! După ce am citit "Anastasia", toate s-au înrăutăţit drastic! Zi de zi se intensifica în mine sentimentul că locul meu nu era acolo! A fost nevoie de timp ca să ies din cuşcă, dar odată afară, am realizat adevăratul sens al conceptului "acasă". Mda, a fost nevoie şi de foarte mult curaj! A trebuit să înfrunt o serie de temeri: unele mai mici şi nesemnificative, ca de exemplu frica de singurătate, şi altele mai profunde şi ascunse, care s-au revelat treptat, cu trecerea timpului. Fiecare temere pe care-o înfruntam şi depăşeam aducea cu sine o transformare.

A sosit clipa în care

E mai dificil să rămâi boboc

decât să înfloreşti.

Urmarea a fost o a doua naştere. Dureroasă, însă inevitabilă. Adesea cred că chiar şi crisalidei, probabil, îi e teamă să se transforme în fluture...

Dacă îţi recomand aceste cărţi? Nu ştiu! Ai curaj? Eu-cea-de-acum nu regret că le-am citit, însă nu sunt sigură că Eu-cea-din-boboc aş fi avut curajul să le citesc, intuind transformările pe care acest gest mi le-ar fi adus. 

Iar asta mi-aminteşte alte versuri...

Apropiaţi-vă de gura văii, zise el...

Nu putem, ne e teamă!

Apropiaţi-vă de gura văii, îi chemă el din nou.

Iar ei s-au apropiat.

Apoi el i-a îmbrâncit...

Şi ei şi-au luat zborul.

Apropiaţi-vă de gura văii!

 

Ana Araia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *